Mamarutza

Sa zbor,
Sa ma transform pentru o zi in albina,
Sa nu mai fiu geloasa,
Sa nu ma mai doara nimic,
Sa cunosc fericirea,
Sa ma desprind de trecut,

Sa-l intalnesc pe EL,
Sa-i citesc gandurile,
Sa ma trezesc dimineatza si sa-i pregatesc micul dejun,
Sa am un baiat pe care sa-l cheme Andrei,
Sa merg la un concert Robbie Williams,
Sa nu-mi mai fie rusine,
Sa nu mai fiu egoista,
Sa nu mai fiu asa curioasa,
Sa stau singura,
Sa-mi iau carnetul de soferi,
Sa am o vacantza de 30 de ani,
Sa-mi faca cineva poze cand dorm,
Sa ma plimb descultza pe nisipul ud,
Sa nu mai plang,
Sa zambesc mereu,
Sa ma dau pe leagan,
Sa dorm vara itr-un hamac,
Sa citesc o carte de suflet,
Sa dispara jegul din Romania,
Sa ramana oltencele in spatiul lor natal,
Sa emigreze totzi tziganii,
Sa se faca dreptate in tzara,
Sa stau la mare,
Sa aud valurile tot timpul,
Sa vizitez Cuba,
Sa am puteri supraomenesti,
Sa cunosc un extraterestru (dak exista asa ceva),
Sa mananc doar ce-mi place,
Sa-mi placa ciocolata,
Sa vad numa ce-i frumos,
Sa simt oamenii rai,
Sa nu mai intalnesc oameni ipocritzi,
Sa ma enevez mai rar,
Sa nu mai fiu impulsiva,
Sa nu ma mai las inselata de aparentze,
Sa nu moara copilul din mine niciodata,
Sa raman copilaroasa dar sa ma transform intr-o femeie matura cand este cazul,
Sa, sa, sa, sa………… Sa fiu EU.

Intotdeauna am avut nevoie de suport, de un sprijin din partea cuiva, de cineva pe care sa-l stiu alaturi de mine neconditionat si care mereu sa-mi ofere sigurantza. In momentul de fatza am nevoie de o persoana care sa ma tzina de mana cand trec strada si sa ma stranga in bratze pentru a-mi alunga durerea.
Uneori suntem ajutati sa depasim situatzii prin care noi insine nu puteam crede ca suntem capabili sa le trecem. Vazandu-ma in fatza unor astfel de momente nu pot sa-ti spun decat un singur lucru: tzine-ma bine si nu-mi da drumul. Nu vreau sa ajung sa ma pierd asemeni prafului de pe strada sau asemeni ploii de vara.

Dor….mi-e un dor nebun de NOI

In viatza asta cred ca totul are pretz, totul are o limita. In ce masura suntem noi capabili sa percepem cand este cazul sa spui stop, pana aici o fost, depinde de fiecare persoana.
Suntem ipocritzi. Ne place sa-i judecam pe ceilaltzi si sa ne vedem pe noi mereu cei mai perfectzi. Inainte de a trage concluzii pripite despre o alta persoana ar trebui sa vedem cat de „geniali”, desavarsitzi am fost sau suntem.
Ca sa scapam de incarcatura dam vina pe alzii, nu ne asumam raspunderea faptelor noastre, si dintr-o data ne dam seama ca suntem superficiali. Nu recunoastem asta de fatza cu ceilaltzi, poate doar cu noi insine, sau mai grav nici macar atunci.
Cred ca in fiecare problema, cearta nici unul dintre cei implicatzi nu detzine adevarul absolut, nu se poate ca doar unul dintre ei sa aiba dreptate. Intotdeauna adevarul este undeva la mijloc. Daca am fi putzin capabili sa vedem situatzia din ambele partzi se prea poate sa ajungem la concluzia ca intr-adevar este asa.
De multe ori ne face sa ne simtzim mai bine daca credem ca suntem perfectzi, dar traim intr-o lume imperfecta.

Se pare ca mi-am pierdut sufletul undeva pe Bega. Nu mai cred in iubire, nu mai cred in romantisme. Intr-o relatzie am observat ca trebuie sa fii extrem de ratzional si de multe ori sa actzionezi numai cu mintea si nu cu sufletul.
E mult prea sigur de sentimentele pe care i le poarta EA, e mult prea sigur ca o sa-l admire la nesfarsit, e mult prea sigur ca o sa-l ierte indiferent de ce face, de ce vorbeste, de ce gandeste. Se crede rege printre „animale”. E constient de ceea ce detzine, de statut, insa mereu se lasa influentzat de celalalte „dobitoace”…
Are o proiectzie generalistica despre tot, se ghideaza dupa instincte si pierde. Niciodata nu se desprinde de teritoriul pe care il detzine din comoditate si de frica sa nu piarda ceea ce detzine…
Se pare ca nu mai sunt cuvinte de spus, nici macar istorii. Cel ce intr-o zi a venit si s-a cuibarit in sufletul meu, azi nu mai este. Pentru mine iubirea nu venea si pleca, era ceva special, era un miracol. Realitatea mi-a demonstrat ca nu e asa, trebuie sa revin cu picioarele pe pamant. Se poate sa avem alte legi privind ceea ce e drept si ce nu este drept.

Stateam azi si ma gandeam ca nu mai am nici o idee despre ce sa scriu pe blog. Plictisita m-am dus si m-am intalnit cu niste prieteni in oras. Dintr-o discutie in alta am ajuns sa vorbim despre contractul prenuptial. Totul a pornit de la un caz concret. Un el si o ea locuiesc impreuna de mai bine de cateva luni si au ganduri de casatorie. Ea nu are nici o avere, el are o casa. Ea vrea ca dupa casatorie sa i se puna jumatate din casa pe numele ei. Problemele abia acum apar cand el nu e de acord cu asta si vrea un contract prenuptial.
Evident ca in orice problema exista pareri pro si contra. Eu sunt pentru un astfel de contract. Mi se pare absolut normal si logic ca doi oameni realisti sa fie de acord cu asa ceva. In viatza nu se stie niciodata ce se poate intampla, pot aparea o serie de conjuncturi care sa te faca sa te desparti de persoana pe care o iubeai. Si atunci ce faci? Munca ta de o viatza va trebui impartita cu o persoana cu care de fapt nu te mai intelegi. Majoritatea persoanelor care s-au confruntat cu astfel de probleme au regretat ca nu au incheiat un astfel de contract.
In conditiile in care 2 oameni se casatoresc si cladesc impreuna o casa, un apartament acele bunuri trebuie sa fie impartite in mod egal, in cazul unei despartiri.
Cred ca in Romania, din pacate, pana sa se dezvolte o astfel de mentalitate mai este cale lunga.

           Am ajuns la concluzia ca nu-mi place ce sunt, ce esti, ce fac, ce faci, ce vreau, ce vrei, ce o sa urmeze, ce o sa te urmeze, cine o sa ma urmeze. E urat, e trist, e prea multa mizerie, e pesimism.
Simt cum ma descompun. Pe zi ce trece renuntz tot mai mult si mai usor la gandurile mele, la planurile mele, la visele mele. Devin patetica si nu e bine. M-am saturat de sfaturi date pe gratis, de idei preconcepute si de relatii superficiale. Ma uit in jurul meu si tot ceea ce vad sunt niste forme fara esentza. Chiar daca nu-mi place sa accept ideea, nu am altceva de facut decat sa ma complac.
Ideea de femeie in formol si conservata la distantza ma innebuneste.

        Insa asta este filmul, viatza e curva cateodata. Si da, dramatizez….

Imi place sa scriu ceea ce gandesc din simplul motiv ca imi ofera prilejul sa ma descarc. M-am tot gandit daca merita sa ma descarc cu privire la o anumita persoana. Am ajuns la concluzia ca nu merita sa ii ofer loc in spatiul meu personal unei persoane care e lipsita de orice gram de omenie si de respect fatza de altzii. Probabil ea nu a auzit de principii, probabil ea nu stie cand sa spuna stop, probabil ca lucrurile la tzara stau altfel, sunt vazute ca din topor. Ups am zs ca nu merita sa vb despre o femeie usoara. Gata ma opresc aici ca poate ofensez persoana care ii arata DOAR respect……come on…ipocrizie-se pare ca imi place sa folosesc acest cuvant;)

A ajunge la o varsta si a nu fi capabil sa-ti asumi responsabilitatea asupra unor fapte mult prea evidente, care ies la suprafatza rand pe rand, e grav. De multe ori mi s-a spus ca nu cunosc oamenii, se prea poate, dar din pacate ii intuiesc. Nu suport ideea sa traiesc langa o persoana care minte. Cred ca acest lucru este valabil pentru orice om normal, care vede viatza frumos, care are aspiratzii, care are principii. Credeam ca o sa invatz sa traiesc, sa vad viatza altfel, sa fac atatea lururi cu EL de mana, sa ne respectam si sa ne iubim…..poate ca cer mult prea multe de la o relatie, poate ca am o alta definitzie a ceea ce inseamna iubire, poate ca de multe ori gandesc cu sufletul si nu ratzional, poate, poate, poate……
Insa scopul meu in lumea asta nu este acela de a-mi transforma viatza intr-un film de actziune. Cei care nu se pot desprinde de trecut, nu au cum sa faca ceva in viitor…..nu vor face altceva decat sa chinuie, sa sufere si sa regrete.
Cel mai josnic lucru este sa negi cu vehementza o chestie care este evidenta. Am invatzat ca minciuna este un drum foarte scurt pentru cel care o foloseste. Si cum totul are un sfarsit, la capatul ei se afla prapastia, in care cade cine altul decat cel care minte.

         Nimeni nu poate să conteste faptul că trăim într-o era a comunicării. De la începuturile sale, unde funcţia principală era aceea de a informa, mass-media s-a schimbat mult, convertindu-se într-un element manipulator ale societăţii.
Ne naştem într-o societate care prescrie comportamente, stabileşte conduite, ne înregimentează în „scenarii de viaţă” prestabilite pentru fiecare sex. Familia, şcoala, Biserica, mass-media contribuie fiecare în parte şi toate la un loc la modelarea şi remodelarea propriilor noastre stereotipuri şi prejudecăţi de gen. Aceste mijloace induc fiecărei persoane, mai mult sau mai puţin detaliate, modul cum să-şi asume anumite stereotipuri masculine sau feminine.

         Publicitatea ne construieşte, ne oferă imagini, satisfacţii, vise, ne educă, ne culturalizează, ne transformă, constituindu-se într-un adevărat fenomen social. Publicitatea ni se oferă prin toate tipurile de media pentru că ea însăşi a devenit o industrie, adaptându-se de fiecare dată. E prezentă în multe din formele de viaţă socială, dar mai ales e prezentă în casele noastre, în minţile noastre.

Publicitatea se foloseşte de stereotipuri, norme, valori, credinţe, reprezentări ale culturii şi îşi construieşte mesajul conform lor fiind în acest fel o reflectare a societăţii, o oglindă a ei.